Grigore Vieru l-a iubit pe Fuego ca pe un fiu.
Fuego l-a iubit pe Grigore Vieru ca pe un tată.
S-au întâlnit la mijloc de drum porniţi parcă de la naşterea fiecăruia unul în întâmpinarea celuilalt acolo unde s-a întâlnit poezia cu muzica pentru ca aceasta să devină o singură Respiraţie, un singur Cântec, un singur Dor.
Colaborarea dintre cei doi mari artişti a fost ca cea dintre firul de rouă şi floare, ca cea dintre raza de soare şi mugurele în care frunza stă îngenuncheată ca într-o catedrală menită să aducă împliniri şi să fructifice bucurii.
În mai multe interviuri Grigore Vieru mărturisise că atunci când îşi compunea poemele, le auzea şi melodiile. Unele - mai sugerase poetul – aproape aceleaşi pe care le auzise ulterior şi Fuego atunci când rămânea de unul singur cu textele lui Vieru în faţă. Cine i le dictase?! Oare nu chiar Acela care-i dictase şi lui versurile?!
Îmbrăţişându-l pe Vieru, Fuego a îmbrăţişat Basarabia, cea care după plecarea poetului la stele, l-a înfiat, la rându-i, cu tot cu cântecele sale, în care ea îşi regăseşte tot mai mult sufletul, cu toată largheţea şi plinătatea, aşa cum i l-a dăruit Dumnezeu. Cântecele lui Fuego, pe versurile lui Vieru, lasă pe chipul ei o dâră luminoasă ca o lacrimă de copil.
Nicolae Dabija
Articol publicat în revista “Literatură şi Artă”, Săptămânal al scriitorilor din Republica Moldova, Joi 11 octombrie 2012
