Azurul, soarele şi purpura steagului românesc au voiajat iubirea despre, de şi cu români, departe, în ţara măiastră latină, în sânul căreia, de veacuri şi milenii, vestigiile spiritualităţii au înflorit în toate etapele, de la formarea până la expansiunea europeană a poporului român, Italia.
Două inime române neaoşe, din Ardeal şi din Moldova, Fuego şi Mioara Velicu au însorit astăzi, în zilele acestea, fruntea diasporei româneşti din Sicilia, cu ce-i mai presus de pieritorii lumii, perenitatea însemnelor româneşti fragmentată în umanitatea fiecărui roman în parte şi ansamblată în expresia profund fiinţândă a românismului: drapelul. În mijlocul românilor de peste hotare, ei s-au cuprins de drapel ca de un brâu ce îi ţin drepţi pe români, ca de o mahramă care le înstemează mândria şi eleganţa românească, ori ca de o boltă de curcubeu care le ctitoreşte românilor, monumentalizată, ţara! Românii, luând din mâinile celor doi artişti însemnul naţional nu au văzut în el un steag, s-au văzut pe ei înşişi!
Cu melodiile lor, cântate în trei recitaluri miraculoase ca un zâmbet astral întrupat în fericirea înseşi, Fuego şi Mioara Velicu au transbordat aripile cosmice ale cântecului românesc, în regiunea Enna din Sicilia, devenită pentru trei zile un amfiteatru dominat de statui vii în care istoria vie a muzicii româneşti şi o parte mică în număr, dar deopotrivă mare în dragoste de ţară, a putut fi văzută vie şi a rămas, nu în dale de marmură sau înfăţişări statuare, ci vie în amintire!
Pline de nesfârşită melancolie, concertele celor doi artişti români s-au făptuit la invitaţia şi cu sprijinul unui roman cu vervă, iubire şi dărnicie românească, William Brinză. Canicatti (Sala Sportivă), Caltanissetta (Sala Michele Abate, de lângă vila Amadeo) şi Catania au perceput trecerea timpului în cele trei zile, drept o contractare în universal poetic, în tonul liric al cântării, într-o vitalitate a unei lumi fermecate de Orfeu, într-o limită în bucurie, încântare, trăire estetizată, mlădie, graţioasă prin ascultarea muzicii care întrece vremile şi hotarele.
Uluitoare au fost momentele purtării de către artişti a drapelului naţional. O vitalitate explozivă a proiectat patriotismul într-o lume care ar părea incomunicabilă fără arta cu elocinţa etică a naţionalismului firesc şi cu puteri creative, în plenitudinea energiilor globale. Nimic nu poate palpita în forţe şi radiaţii emoţionale mai luminos şi feeric, fără a dezagrega unitatea şi respectul faţă de ţara gazdă, ca racordarea la aceste spectacole româneşti şi arborarea drapelului românesc dincolo de hotarele naţionale. Aceste spectacole au fost ca o inaugurare a zborurilor prieteniei şi înţelegerii între oameni, o ieşire a spiritelor din propriile limite umane, o densificare a dorului de acasă, o jubilaţie a regăsirii, o sfâşiere incantatorie a diferenţelor, o recreaţie a valorilor apropierii şi iubirii.
Binele sufletesc al muzicii, într-o coerenţă interioară a binelui fizic a coincis la un moment dat cu o degustare insaţiabilă de către artişti, a sortimentelor de pizza din cele mai irezistibile reţete tradiţionale italiene.
Fuego şi Mioara Velicu au zugrăvit într-un sud de Italie familiar românesc, într-o neschimbare a unei ordini cu altă ordine ci cu arătarea ingenuităţii genezei umane coincisă cu geneza muzicii, entuziasmul vieţii înmănuşat sufleteşte la un loc cu entuziasmul cântecului. Cum o face pretutindeni şi permanent, Fuego a retrezit starea de poezie, a reproiectat până la centura de nori a văzduhului, versul lui Grogore Vieru, viziunile în care abundă melancolia din poemele neuitatului poet basarabean: „Sărut vatra şi-al ei nume/ Care veşnic ne adună/ Vatra ce-a născut pe lume/ Limba noastră cea română!//”. E o imagine necristalizată, un fluviu de dragoste pentru tot ce e românesc, ce e zidire fundamentală, ca orizont de exprimare românească.
Două inime române neaoşe, din Ardeal şi din Moldova, Fuego şi Mioara Velicu au însorit astăzi, în zilele acestea, fruntea diasporei româneşti din Sicilia, cu ce-i mai presus de pieritorii lumii, perenitatea însemnelor româneşti fragmentată în umanitatea fiecărui roman în parte şi ansamblată în expresia profund fiinţândă a românismului: drapelul. În mijlocul românilor de peste hotare, ei s-au cuprins de drapel ca de un brâu ce îi ţin drepţi pe români, ca de o mahramă care le înstemează mândria şi eleganţa românească, ori ca de o boltă de curcubeu care le ctitoreşte românilor, monumentalizată, ţara! Românii, luând din mâinile celor doi artişti însemnul naţional nu au văzut în el un steag, s-au văzut pe ei înşişi!
Cu melodiile lor, cântate în trei recitaluri miraculoase ca un zâmbet astral întrupat în fericirea înseşi, Fuego şi Mioara Velicu au transbordat aripile cosmice ale cântecului românesc, în regiunea Enna din Sicilia, devenită pentru trei zile un amfiteatru dominat de statui vii în care istoria vie a muzicii româneşti şi o parte mică în număr, dar deopotrivă mare în dragoste de ţară, a putut fi văzută vie şi a rămas, nu în dale de marmură sau înfăţişări statuare, ci vie în amintire!
Pline de nesfârşită melancolie, concertele celor doi artişti români s-au făptuit la invitaţia şi cu sprijinul unui roman cu vervă, iubire şi dărnicie românească, William Brinză. Canicatti (Sala Sportivă), Caltanissetta (Sala Michele Abate, de lângă vila Amadeo) şi Catania au perceput trecerea timpului în cele trei zile, drept o contractare în universal poetic, în tonul liric al cântării, într-o vitalitate a unei lumi fermecate de Orfeu, într-o limită în bucurie, încântare, trăire estetizată, mlădie, graţioasă prin ascultarea muzicii care întrece vremile şi hotarele.
Uluitoare au fost momentele purtării de către artişti a drapelului naţional. O vitalitate explozivă a proiectat patriotismul într-o lume care ar părea incomunicabilă fără arta cu elocinţa etică a naţionalismului firesc şi cu puteri creative, în plenitudinea energiilor globale. Nimic nu poate palpita în forţe şi radiaţii emoţionale mai luminos şi feeric, fără a dezagrega unitatea şi respectul faţă de ţara gazdă, ca racordarea la aceste spectacole româneşti şi arborarea drapelului românesc dincolo de hotarele naţionale. Aceste spectacole au fost ca o inaugurare a zborurilor prieteniei şi înţelegerii între oameni, o ieşire a spiritelor din propriile limite umane, o densificare a dorului de acasă, o jubilaţie a regăsirii, o sfâşiere incantatorie a diferenţelor, o recreaţie a valorilor apropierii şi iubirii.
Binele sufletesc al muzicii, într-o coerenţă interioară a binelui fizic a coincis la un moment dat cu o degustare insaţiabilă de către artişti, a sortimentelor de pizza din cele mai irezistibile reţete tradiţionale italiene.
Fuego şi Mioara Velicu au zugrăvit într-un sud de Italie familiar românesc, într-o neschimbare a unei ordini cu altă ordine ci cu arătarea ingenuităţii genezei umane coincisă cu geneza muzicii, entuziasmul vieţii înmănuşat sufleteşte la un loc cu entuziasmul cântecului. Cum o face pretutindeni şi permanent, Fuego a retrezit starea de poezie, a reproiectat până la centura de nori a văzduhului, versul lui Grogore Vieru, viziunile în care abundă melancolia din poemele neuitatului poet basarabean: „Sărut vatra şi-al ei nume/ Care veşnic ne adună/ Vatra ce-a născut pe lume/ Limba noastră cea română!//”. E o imagine necristalizată, un fluviu de dragoste pentru tot ce e românesc, ce e zidire fundamentală, ca orizont de exprimare românească.
Nimic nu e mai admirabil la Fuego decât cufundarea în uitarea sinelui, trăirea profundă, zguduitoare a dragostei de Basarabia, preţuirea pentru poetul Grigore Vieru, peste tot prezente, cu inima lui Fuego, în spectacole, prezente în starea certitudinară de evocare curată a patriotismului în toate concertele, prezente şi acum, în Sicilia! Cu versurile lui Grigore Vieru, Fuego a luat în posesie inima poetului şi a făcut din ea pietrele templului memoriei eternului Grigore Vieru.
Abrupta cădere în moarte a poetului l-a rănit pe Fuego, cel care astăzi, în spectacolele sale creează o imagine emoţională reverberată în orice inimă. De aceea, Fuego perpetuează amintirea poetului Grigore Vieru, dezancorează versurile sale din memorial, în prezent, prin cântec. În cântecele lui Fuego răsună cremenea munţilor, platina Dunării, ametistul mării, sulful întinselor câmpii româneşti, cobaltul cerului şi apelor României! În toate este Grigore Vieru, iar Grigore Vieru şi Basarabia sunt în toate cântecele lui Fuego.
Un drum pe sub portocali, pe sub măslini, chiparoşi şi palmieri s-a lungit şerpuitor de la Carpaţi, la Mediterana, în calea celor doi cântăreţi iubiţi ca ţara şi ca viaţa, Fuego şi Mioara Velicu, spre sfârşitul de toamnă al anului 2012 care înscrie pentru istorie în cronica înstrăinării şi patimilor neamului românesc, o mângâiere şi o întărire.
Comoara de ani, de zile, de veacuri şi de milenii a noastră, nu e săracă! Fuego şi Mioara Velicu sunt două mărgăritare ale comorii acesteia, iar oricâte călătorii fac aceşti artişti, pentru românii împrăştiaţi prin lume, nu înseamnă pentru ei o mare anevoinţă, ci încă o şi mai mare iubire!
Autor: Aurel V. Zgheran
Sursa: Radio Iaşi
Abrupta cădere în moarte a poetului l-a rănit pe Fuego, cel care astăzi, în spectacolele sale creează o imagine emoţională reverberată în orice inimă. De aceea, Fuego perpetuează amintirea poetului Grigore Vieru, dezancorează versurile sale din memorial, în prezent, prin cântec. În cântecele lui Fuego răsună cremenea munţilor, platina Dunării, ametistul mării, sulful întinselor câmpii româneşti, cobaltul cerului şi apelor României! În toate este Grigore Vieru, iar Grigore Vieru şi Basarabia sunt în toate cântecele lui Fuego.
Un drum pe sub portocali, pe sub măslini, chiparoşi şi palmieri s-a lungit şerpuitor de la Carpaţi, la Mediterana, în calea celor doi cântăreţi iubiţi ca ţara şi ca viaţa, Fuego şi Mioara Velicu, spre sfârşitul de toamnă al anului 2012 care înscrie pentru istorie în cronica înstrăinării şi patimilor neamului românesc, o mângâiere şi o întărire.
Comoara de ani, de zile, de veacuri şi de milenii a noastră, nu e săracă! Fuego şi Mioara Velicu sunt două mărgăritare ale comorii acesteia, iar oricâte călătorii fac aceşti artişti, pentru românii împrăştiaţi prin lume, nu înseamnă pentru ei o mare anevoinţă, ci încă o şi mai mare iubire!
Autor: Aurel V. Zgheran
Sursa: Radio Iaşi
